Violonistul britanic Nigel Kennedy şi interpretul la nai Damian Drăghici vor concerta în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, în 8 mai, în cadrul evenimentului "Classical Meets Jazz". Concertul va include piese de George Enescu, Maria Tanase, Grigoraş Dinicu, Fănica Luca si Georges Boulanger. Biletele costă: 80, 120, 160, 190 si 240 RON.
Drăghici este cunoscut în lume sub numele de "Viteza luminii" datorită tehnicii sale triple-tongue stoccato care-i permite să cânte de trei ori mai repede decât în mod normal. S-a născut la Bucureşti într-o familie de ţigani lăutari. În vremea comunismului a fugit din ţară şi a primit o bursă pentru studiul naiului la Universitatea de muzică Berckley din Boston, fiind primul cântăreţ de nai licenţiat, din istoria muzicii. A cântat cu muzicieni ca Paul Winter, Howard Levy, Glen Velez, Gary Thomas, Eugene Friesen, Randy Crafton, John Lockwood, iar impreună cu Hans Zimmer a compus soundtrack-ul pentru trilogia "Piraţii din Caraibe". Muzica sa conţine influenţe de rock, jazz, muzică electronică, ţigănească, clasică, hip-hop şi flamenco.
Nigel Kennedy s-a născut tot într-o familie de muzicieni, bunicul său fiind Lauri Kennedy, violonist principal la Orchestra Simfonică BBC, iar bunica sa, Dorothy Kennedy, pianista ce le-a dat lecţii de pian copiilor lui Enrico Caruso. Nigel a debutat cu "Edgar`s Violin Concerto", o inregistrare a Anotimpurilor lui Vivaldi realizată împreună cu English Chamber Orchestra. Desi fundamentul compoziţiilor sale îl constituie muzica clasică simfonică, a fost influenţat şi de muzica lui Jimmy Hendrix, compunând "The Kennedy Experience" unde a introdus o cadenza specifică. Totodata, foloseşte şi elemente din jazz, rock classic sau din folclorul internaţional. În 2000,Kennedy s-a alăturat formaţiei rock "The Who"pentru un concert la Royal Albert Hall. De asemenea, Kennedy a colaborat cu Jaz Colman pentru albumul intitulat "The Doors Concerto", care a cuprins versiuni pentru vioară şi orchestră ale unor piese precum "Strange Days", "LA Woman", "The End" sau "Riders On The Storm".
Azi se împlinesc 122 de ani de la naşterea lui Sir Charles Chaplin. Deşi e cel mai adesea identificat cu rolul personajului de vagabond comic (The Tramp) sau de bufon şi măscărici, puţini depăşesc etapa comediei vizuale, pentru a-l vedea pe omul Chaplin, pe regizorul Chaplin, pe compozitorul Chaplin sau pe actorul dramatic. Un geniu înseamnă atât perfecţiune, cât şi complexitate. Chaplin a folosit expresia dusă la extrem. Prin mimică, bufonerie, improvizaţie, dar şi prin precizia gesturilor, vivacitate şi o jovialitate antrenantă a reuşit să ducă filmele mute la limita superioară. Şi-a creat un personaj care cu mijloace puţine (deoarece era perioada de început a cinematografiei), reuşea să umple singur scena şi totodată să umple săli de cinematograf cu suflete uşoare şi râsete rotunde. Pantomima lui Chaplin era subtilă, cu farse romantice şi domestice, departe de vulgaritatea sau cinismul altor actori. În mod contradictoriu, omul care putea stârni atâta veselie, avea ochii adesea trişti şi nu era foarte comunicativ. La sfarşitul filmelor mute, mulţi credeau că se va încheia şi cariera lui Chaplin. Dar Chaplin era mult mai mult decât un personaj şi încheiase doar o etapă, pentru că el se legase de scenă pe viata. A scris, a regizat şi a jucat în zeci de filme printre care: The Immigrant (1917), The Gold Rush (1925), City Lights (1931), Modern Times (1936), The Great Dictator (1940). Multe dintre filmele sale conţin critici la adresa regimurilor politice sau sistemelor economice. Daca în The Great Dictator îl ironizeaza cu succes pe Hitler, în Monsieur Verdoux, o comedie neagră savuroasă, satirizează înţepător sistemul capitalist. Un film mai puţin politic şi mai mult autobiografic, unde am văzut un Chaplin matur, dar fragil, e Limelight (1947). Ferit de lumina rampei, se conturează un om sensibil, cu multe frământări. Acestă sensibiliate atât de specifică artistului şi-a găsit şi altă cale de redare, muzica. El a scris şi a compus majoritatea cântecelor filmelor sale. Edith Piaf a descris prima ei întâlnire cu Chaplin, ca fiind uimitoare. A invitat-o să-i cânte, în timp ce el o acompania maestros la pian. Chaplin vorbea evaziv despre tehnicile sale de filmare, motivând că ar fi ca şi când iluzionistul şi-ar deconspira trucurile. Era şi foarte perfecţionist. Le arăta actorilor exact cum dorea ca ei să joace şi filma până ce trăgea cadrul de care era mulţumit. Magicianul artei expresiei e considerat de George Bernard Shaw: "singurul geniu ce a ieşit din industria cinematografică".
Dacă spectacolul vieţii pământene a fost frumos, distribuţia bună şi acţiunea interesantă, finalul va fi pe potrivă.
Dar apoi? Apoi, spectacolul se joacă cu uşile închise. "Huis Clos" sau "No Exit" este o piesă de teatru scrisă de Jean Paul Sartre, într-un singur act, pentru patru personaje. Valetul, apare doar fugitiv în două scene. El îi introduce pe oaspeţi în salon. Un salon elegant, cu trei canapele. Un salon confortabil pentru condamnaţi. Joseph Garcin este primul sosit. Un ziarist laş şi superficial, care-şi înşela şi umilea soţia. A dezertat din armată în timpul războiului.Vina laşităţii îi roade conştiinţa, dar nu are curaj să şi-o asume. Apoi intră Inez, o femeie care cunoaşte puterea manipulării. Este lesbiană şi urăşte bărbaţii. Când pune ochii pe nevasta vărului ei, o convinge să se întoarcă împotriva lui, iar ea îl omoară. Acelaşi joc încearcă să-l facă şi aici. În cele din urma, apare şi ultimul invitat, Estelle, o blondă din înalta societate care s-a măritat pentru bani cu un bătrân, deşi iubea un tânăr. Rămâne însarcinata cu cel din urmă, dar după ce naşte în secret, îşi omoară copilul, motiv pentru care iubitul se sinucide. Prima care-şi recunoaşte greşelile este Inez; ştie că şi-a cusut deja răul în matricea sufletească şi că nu are scăpare.
Personajele sunt unanim surprinse de locul în care se află. E cald, dar e doar o încăpere obişnuită, lipsesc instrumentele de tortură, demonii, suferinţele fizice, călăii. Parcă nu despre Iadul acesta vorbea religia. Umorul piesei e uneori evident, alteori subtil, dar predomină. Construcţia perspectivei asupra Iadului se face treptat. Nu li se spune nimic, nu li se face nimic, aşa că încearcă să găsescă ei soluţiile eliberării, ba recunoscându-şi greşelile, ba încercând să intervină, fără succes, în restabilirea unei imagini pozitive a lor, pe pământ. In final, concluzia e una. Sunt închişi pentru eternitate toţi trei, să se tortureze reciproc. Iadul sunt ceilalţi - e ideea pe care Sartre o propune prin această scriere. E materializarea dramatică a ideilor existentialiste despre Ceilalţi şi a modului în care ceilalţi ne văd. Când privim, percepţia noastră devine doar o stabilire, o clarificare a existenţei individului asupra căruia proiectăm acţiunea de a privi. O altă noţiune existenţialistă ce apare în piesă este că fiinţa umană, prin propria conştiinţă îşi creează propriile valori şi îşi dă un sens vieţii. Nu există determinare din partea unor forţe divine, exterioare. Nu există soartă sau Dumnezeu, iar Iadul e doar o metaforă. Desi parodiază existenţa Infernului, îi oferă totuşi o semnificaţie, o rezolvare. Bilanţul final nu-l cere nimeni, nu-l calculează cineva să ne tragă la răspundere, ci il facem noi, benevol, căutându-ne în privirea celorlalţi şi confruntându-ne cu imaginea primită.
Emil Luca, fost primar al comunei Feleacu se află printre finaliştii de la "Românii au talent". A demonstrat că are talentul de a-şi învârti bine nevasta la joc. Până aici, nimic interesant.
Acest specimen are însă şi un extraordinar talent (talent deţinut şi de alte specimene româneşti) de a învârti legea pe degete, după bunul plac.
În 15 aprilie 2002, pe atunci primar, el se afla la vânătoare (într-o partida ilegală, cu un prieten; li s-a năzărit lor că ar fi bine să-şi dezmorţească oasele, împuşcând primavara nişte animăluţe ori păsărele în plin sezon de fecunditate, că poate-s mai multe şi nu ratează), dar ca un imbecil profesionist a reuşit să vâneze viaţa unui copil de 13 ani. L-a împuşcat mortal în cap. A doua zi a fost arestat şi acuzat de ucidere din culpă, braconaj, nerespectarea regimului armelor şi muniţiei şi condamnat la 4 ani şi 6 luni de închisoare. Nu mai mult! Că bietu domn primar, dacă a omorât un om, nu-i nimic, are el bani să-şi scoată cămaşa nepătată. Dar conştiinta? Ia de unde nu-i, că joacă mândru-n faţa ţării. Iar asta nu e tot. A executat din pedeapsă doar un anişor, pentru restul plătind, probabil, niscaiva căprioare la Curtea de Apel. Sau poate ţapi, ca să le poată atârna coarnele la uşa principală, prin care să poată intra, mai cu fast, încornoraţii "corectitudinii" Justiţiei.
Apoi, să spunem că pur şi simplu a greşit, că fost o întâmplare nefericită să nimerească un biet copil şi că prima culpă e că vâna fără permis, în extrasezon. Dar, dacă i s-ar fi întâmplat nenorocul ăsta unui cetăţean umil, sunteţi de acord, că i-ar fi fost sfârtecată imaginea publică din toate părţile: "Criminalul!" şi nu ar fi scăpat fără vreo 20 de ani..?
Oare, organizatorii comediei triste "Românii au talent", l-au ales pentru talentul de dansator sau de vânător? Poate ProTv-ul vrea să imprime o nota cât mai românească şablonului emisiunii...
În fața editorului alb..făcându-mi curaj să formulez subiectul:
"..că românii-s răi..are o colegă de clasă din China cu care se jocă..."
"..am ieșit la și 47 în pauză...la și 41 m-o chemat că n-o citit bine"
"am fost în Spania înainte..n-am găsit de lucru aici; mergem în Germania"
"ne întâlnim noi sau prin Germania sau prin UK sau prin țară"
"..cum se scot permisele de muncă? zbor de aici"
"când am venit, am stat o vreme cu țiganii, ei mi-o dat de mâncare"
"nu mă duc acasă până nu-mi strâng bani de casă și mașină"
"am încercat să stau în țară da n-am mai putut..eu am fost încăpățânat..i-am zis la nevastă să merem și duși am fost"
"învârt de tăte șoferii..ce nu învârt!?"
"soțu' îi paznic...ba pe aci, mai stă ba pe la discoteci și puburi"
"ce-s cinci euro"
"nu mă interesează ce face statul; dacă pot să fac un bine îl fac"
"care este motivul vizitei dumneavoastră? "...."...mergem în concediu"
M-am trezit azi la 5. Trebuia să merg să conduc pe cineva. Aglomerația balului de la Trinity College, un șofer hoțoman, claxoanele taxiurilor care se aglomerau să treacă de intersecție. Așteptăm. Din dreapta un microbuz descarcă niște familii gălăgioase de romi, țigani cum s-or fi numi și cum or vrea să fie numiți. Se adună lume în stânga. Se întind mâini făcând cunoștință. Se vorbește îngrijit, cu ton, domnesc, domnește. Se expun frustrări. Vine șoferul. Mutăm numeroasele bagaje la microbuz, un cuplu care se mută are nevoie de ajutor. Se aranjază bagaje și șoferii au grijă ca cei cu multe bagaje să fie urechiați în comunitatea de viitori călători. Unii pleacă la Arad, alții la Iași, București, șoferul e din Bistrița. Autobuzul pleacă. Mă întorc. Străzile murdare..Mai aud români vorbind. Încep să se ivească oameni în cafenea. Se aranjează cărnurile în frigiderele de expoziție.
Cu săptămâni în urmă. Nimeni nu e mai presus. Cosmopolismul vede națiile bune, rele. De obiecei mai rele decât noi cetățenii din România. Politica statului român care-și deservește cetățenii. Neimportantă. Absolvenți, creiere. Corporatiste. Aroganța și înălțarea deasupra seamănului. Îmi fac curaj. Se apropie Săptămâna Mare. Scriu, conștient că voi fi certat și îmi voi aduna critici. Intervin discuții despre liberul arbitru. Fiecare îl are. Fiecare nu-l are. Deschid subiectul democrație bazat pe auto-determinare și pe capacitatea de a alege. Nici o șansă. Cetățenii României nu mai sunt europeni. Nu mai contează ziua de ieri și nici ziua de mâine. Contează ziua de azi. Așa zicea și Ion D. Sîrbu. Am citit recent că scandinavii, că americanii, că japonezii, că arabii, că est-europenii oscilează în atitudinile spre viitor. Casă de publicare mare. Noi am avea atitudini care ne duc către activități care țin de grupulețe de oameni, de comunități mici. Întâlnesc la hostel o româncă. Servicii de curățare ca și mașina din care a coborât azi un călător. Îi lipsește să facă parte și povestește cu entuziasm experiențele. Statul român susține emigrarea. Statul român nu are politici sociale concrete la nivel macro. Statul român susține exporturile de meserii.
Cu luni în urmă. Concert într-o capitală muzicală. Ajungem în hostel. Locuim cu doi francezi. Din Dijon. Ne pregătim să ieșim. Intru la baie mai întâi. Pe ușă văd numele agentului de curățare. Neluța. E nedrept. Exportăm oameni cu educație minimă. Disperați. Industria construcțiilor, industria serviciilor "de curățat birouri". Avem impresia treptelor tangibile de promovare. Nu suntem singurii. În țară muncim pentru afară. În afară și cei care sunt binecuvântați cu școli muncesc pentru afară.
În urmă cu ani, în vamă. Autocar. Firmă renumită, cu suport politic. Duce emigranți în țară, acasă. "Numa s-ajungem cu bine". Evaluăm prost banul. E viață risipită. Muncești în România risipești o viață la 3 ani de viață de comunitar. E nerușinant. Strângere de 5 euro. Se plătesc vameși. Ajungi acasă după două zile. Umilit și jegos. Tot în vamă. Tot cu ani în urmă. Amândouă polițiile de frontieră vizează pașapoarte de romi care spun că merg în vacanță.
După 20 de ani de democrație funcționăm aberant ca și societate. Ne pierdem sufletul și pacea zi de zi, iar energiile și eforturile nu ne deservesc comunitatea. Sunt atâtea sfori care s-au tras în ultimii ani încât suntem prinși în ele. Dacă unii încearcă să facă diferența (sper să mă înșel) sau dacă nu, ne împiedicăm înnodându-ne. Devine ubicuu să se vorbească, să se mimeze, să se spurce. Devine la modă flegmaticul, atât cosmopolit, cât și fața de răspunderea socială a fiecăruia dintre noi. Devine normal ca tinerii cu școală, muncind în orașe mari, să fie maratoniști ai opțiunilor consumeriste. Tot la fel de normală e și pierderea opțiunilor de hrană decentă. Politicile sociale ale statului român din ultima vreme au dus la descreierați emigranți, la susținerea unor tipuri de sclavagism modern, la lipsa de comunicare consistentă și sinceră. Dezinteresul total spre o coeziune valorică a societății românești, dezinteresul total pentru oprirea procesului de emigrare prin susținerea activităților firmelor mici și mijlocii, politicile nealiniate de inovare la standarde de evaluare recunoscute sunt efecte a lipsei de participare civică pozitivă a clasei medii din România.
Expoziţie de pictură "Viatoris" la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, de Serge Vasileniuc şi Piotr Jargusz.
La prima vedere, mi-am spus: "Of, iar artă experimentală... iar văd mâzgălituri pe hârtie pergaminată, sub egida de artist care face ce vrea, că doar e artist şi îşi permite să fie original". Dar m-am înşelat. "Repercusiunile" asupra minţii mele s-au produs instanteneu la observarea mai atenta a fiecărei "hârtii" în parte. Forme nedefinite, dar expresive. Nu închid mintea, o deschid. Statica, în mişcare, ghemuită, e fiinţa. Suntem noi, trecătorii prin viaţă. Efemeritatea e exprimată atât prin materialul artefactelor (materiale actuale, extrem de perisabile), cât şi prin tuşele folosite - fugitive, grăbite, dar proeminente. Lucrările artistului Piotr Jargusz, pentru că despre el este vorba până acum, sunt imagini obişnuite ale metamorfozei omului. La el nu putem vedea corpuri clare, fotografice sau măcar uşor de distins, deoarece pentru el nu există doar obiectele, ci şi starea spirituala a lor. "Tabloul ca o urmă. Tabloul ca un semn. Ca o vraja. Ca un indicator"(Jargusz).
Intrând în a doua încăpere, călătoria trece de la omul vizibil la cel ascuns în context. Serge Vasileniuc nu mai "povesteşte" prin expresiile omului, ci prin expresiile locurilor. Artistul însuşi recunoaşte că este un pelerin, care rătăceşte prin "lumi diferite, cu templele sale distinse, în culturi diferite, în căutarea diverselor tradiţii..". Rătăceşte nu doar pentru a fugi de rutina vieţii de zi cu zi, ci şi pentru a cunoaşte oameni, pentru a putea înţelege oameni, pentru a găsi Omul. În tablourile sale există o geometrie precisă a spaţiului, arhitecturi bine definite, linii şi unghiuri drepte, ca formule ale concretului. Dar apar totodată metafore, simboluri, ce sparg această geometrie: întâlnire dintre lună şi soare, minge, umbrelă, transformând-o în material brut, simplu context. Dovezile gândirii, existenţei, deconspiră materialul, totodată insufleţindu-l. Culorile calde contrastează cu formele reci, deoarece spaţiul nu e pustiu. Mai e caldura umană. Reprezintă "privirea omului asupra acestei lumi.."(Vasileniuc).
Concluzia: Doi artişti "drumeţi", compatibili în idei, deşi foarte diferiţi ca stil, care vorbesc în propriul limbaj despre om, existenţă, transformare, trecere.
Expoziţia e temporală şi ea, deci puteţi profita de week-end să o vedeţi, pentru a vă forma propria opinie.
Modernism, modernism..modernism. Arta contemporana..arta reciclata..instalatii artistice urbane din materiale alternative, expozitii, exponate- opere de arta moderna. Arta de strada, de atelier, de studio, de incalcat norme. Artisti accesibi, au timp si de intalniri si workshopuri, ca doar trebuie sa se si faca cunoscuti. Oameni creativi, merita aruncata o privire.
S-a născut la Bucureşti într-o familie de ţigani lăutari. În vremea comunismului a fugit din ţară şi a primit o bursă pentru studiul naiului la Universitatea de muzică Berckley din Boston, fiind primul cântăreţ de nai licenţiat, din istoria muzicii.
