Intelectualii sau "intelectualii" din subsolul paginii

Nu pot sa ma pronunt daca sunt intelectuali veritabili sau doar diletanti, dar scriu savuros si ma pierd uneori in parerile lor afectate si elegant nuantate din subsolul unui articol, loc frumos amenjat pentru Comentarii, care uneori dubleaza sau tripleaza marimea paginii initiale. Si comenteaza si aiureaza ca niste critici indreptatiti ce sunt, oameni care probabil constransi de lipsa timpului, sau a altor mijloace, clocotesc de dorul unor discutii filosofice aprinse, asa cum faceau, probabil, in bancile facultatii la o bere intinsa pana la ore tarzii. Dar timpurile s-au schimbat si unul dintre neajunsurile Erei Internetului e tocmai acesta, lipsa contactului uman. Se comunica, se comunica mult, probabil mai mult decat inainte si lumea s-a umplut de scriitori. Iar discutiile pot fi chiar mai valoroase decat cele prin viu grai, deoarece scrisul are avantajul ca mai poti privi ce ai gandit si eventual reformula. Dar s-a pierdut acea spontaneitate, acea furtuna in gandire, cand auzi ceva si te rosesti si ti se umfla venele de la tample, iar argumentele ti se leaga asa usor, ca nici nu au incotro si vorbirea e fluida, iar tonul entuziasmat. Lipseste contactul cu pericolul, apropierea, pentru ca mintea sa emita cele mai bune solutii, cele mai strofocate judecati. Sub scutul distantei, discursul e intr-adevar curat, bine structurat si argumentat, dar sec.

Emotiile sunt la mana a doua. E limpede ca mai exista nostalgici dupa cercuri si saloane literare, ori politice, dupa promenade urmate de limonada la terasa si incheiate cu polemici agreabile. Dovada sunt acesti comentatori manieristi, care si-au gasit aceasta modalitate, cea mai convenabila in contextul actual, pentru ca, sa nu uitam internetul ne-a permis sa ignoram coordonata timp. Dar totusi, subsolul unei pagini, sau chiar o pagina, fie, nu e prea putin?

Reculegere

Moment de reculegere.
Gata.
Nu imi plac fotografiile. Momentele uitate ar trebui sa ramana acolo.
Cand moare tehnologia intervine alcoolul. Traiesc intr-o perpetua anestezie. Si coerenta e complet supraapreciata. Oricum nu pot exprima ce vreau, la ce sa incerc a fi coerent? Scrisorile trebuie sa fie coerente. 
Revenind la subiect: toti suntem superstitiosi intr-o oarecare masura; inconstient, undeva adanc. Creem ritualuri mici zilnic. De cate ori vrem sa reusim ceva, incercam sa reproducem pana si elementele cele mai nesemnificative ale reusitei anterioare. Suntem in asa fel programati incat sa generalizam. Nu putem a ne descurca in situatii noi decat prin presupuneri, iar presupunerile se fac prin generalizari. Orice religie are ritualuri, ORICARE. Din nou, repetitia ne vine natural. Un ritual ne da senzatia de statornicie, de durabilitate si valoare, iar superstitia nu este altceva decat ritual inconstient.
Cea mai importanta intrebare: daca ne luptam suficient cu natura noastra, o vom putea schimba? 
Viata e construita pe un soclu solid de conflict. Antiteza ne impinge inainte. Ireparabilul ne permite sa avansam, altfel am incerca permanent sa reparam trecutul, asasinand orice perspectiva de viitor. Suntem arme. De asemenea animale.
Ar fi bine sa fim mai pasionali, ne trebuie mai multa savoare in viata, un pic de piper. Si nu regret nimic.
                                                    [C.]

Unde-s oamenii frumosi? Unde-i vremea blanda?

Poti exista doar din senzatii? Ai spune ca nu. Totusi, se pare ca unii pot. Din senzatii placute. Simte vantul, simte apa, simte soarele cald pe piele, simte alta piele, simte iarba, simte mirosul pamantului, simte aerul. Cunostiinte senzoriale firesti, curate care se tiparesc in spatiul nostru psihic la contactul cu lumea, datorita excitarii fiziologice a organelor de simt. Permanent. Doar daca ne-am izola intr-o bula am scapa de ele. Problema e ca ne comportam ca si cum am sta intr-o bula. O bula  construita de noi prin pasivitate, unde simturile ne sunt paralizate. Nu le luam in seama, pentru ca ne-am prea obisnuit sa fie tot timpul acolo. Dar daca n-ar mai fi?
Cuceritori sau invadatori, oamenii au uitat sa pastreze o legatura de armonie cu natura, au construit orase, au asfaltat pamantul, au taiat padurile, totul doar pentru bunastarea lor. Celelalte vietuitoare nu prea au contat niciodata decat pentru hrana sau confort vizual. Intr-adevar dezvoltarea societatii moderne are si multe avantaje, nu contest acest fapt, dar e pacat ca in goana dupa functionalitate se pierd atribute esentiale ale firii, se pierde si din suflet si ajungem sa ne simtim mereu putin goi in interior, orice am face sa umplem lipsa. E lipsa de radacina, de mitic, de genuin.
Stimul:


Ashes and snow from Alexandros Pavlides on Vimeo.

Ma dezic de politică

Daca cei care fac si proclama legi nu au credibilitate, insemna ca nici actiunile lor si deci, nici legile promulgate de ei, nu au credibilitate. Atunci de ce sa ne supunem lor?
Politicienii nostri si-au pierdut de mult plauzibilitatea si imaginea lor e franjurata. Caricaturile acestea ne conduc. Pana cand? De ce? De ce toata lumea accepta ca ei sa ia masuri dictate doar din inters si pentru bunastarea lor, fara sa-si puna macar problema: pana cand? E o situatie inadmisibila sa fim reprezentati de oameni care fac din problemele noastre o bagatela.
Rezolvare: rasturnarea fotoliilor lor. Eu nu le mai recunosc eligibilitatea si deci functia ocupată şi deci legile promulgate.

Confessions of An Antinatalist

"Did I say we don't want our loved ones to suffer? Indeed, I did. Yet we continue to deliver into this existence, by means of procreation, generation after generation of children. Children whom we love, but also children who, by the very nature of things, are all condemned to suffer, and to die. In fact, a birth certificate and a certificate of death might as well be written on the same piece of paper. Death, including all the suffering leading up to it, is as inextricably bound up in the fabric of life as is the moth's attraction to the flame. Each of us is the thinnest of bookmarks, caught between the leaves of birth and death in the tome of eternal nothingness. Why, then, do we continue to feed the ever-burning fire that consumes without a trace? Why? That's a good question. Why, indeed?"

Incep postarea cu un citat din cartea lui Jim Crawford, ''Confessions of An Antinatalist'', pentru ca este o carte care ridica o problema pe care mult prea putini o iau in considerare: merita riscul de a aduce pe lume un copil cand stim cu siguranta ca acesta va suferi?
Imi veti spune ca viata presupune si fericire si ca sunt multe persoane care se bucura de faptul de a se fi nascut. Este adevarat, dar, daca acele persoane nu ar fi existat, nu ar fi fost deprivate de fericirea de a trai, pentru ca nu poti depriva de ceva pe cineva care nu exista. Asadar, fericirea vine la pachet cu potentialul individului de a suferi, si cu obligativitatea de a muri. Putem scrie pe verso-ul certificatului de nastere, decesul. E foarte simplu.
O idee care ma pasioneaza de ceva vreme este cea conform careia omul nu poate sa aleaga niciodata daca vrea sau nu sa se nasca. De fiecare data este aruncat cu brutalitate in viata si pana acuma nici stiinta, filosofii si nici religiile nu s-au pus de acord asupra scopului sau in aceasta viata sau daca aceasta se continua si dupa moartea organismului. Desigur, poate sa aleaga daca doreste sau nu sa continue viata, dar pentru asta tebuie sa ajunga la un nivel minim de maturitate in care sa fie capabil sa ia ia aceasta decizie si sa puna la punct o strategie de implementare a ei (de exemplu, un emo de 12 ani care se arunca de la etajul 7 pentru ca sufera din dragoste - iata un exemplu de exercitare a libertatii de alegere). Dar, pana sa ajunga sa faca aceasta decizie va fi nevoit sa traisca, fara voia lui. Sartre, sper ca te refereai la adulti cand spuneai ca sunt condamnati sa fie liberi, ca de nu, vrei in sabii sa ne luptam sau in .... haha gata, nu mai zic.
Invitatia mea este sa meditati asupra acestei chestiuni pe cat de importante, pe atat de ignorate cum este reproducerea umana, incat sa pueti sa ii dati un raspuns demn pentru un fapt atat de mare atunci cand urmasul o sa va puna intrebarea: ''De ce m-ai facut?'' Se pare ca oamenii se iau dupa anumite clisee imprimate adanc de societate cand se hotarasc (sau nu se hotarasec pentru ca cineva a decis cu mult timp inaintea lor, pentru ei) sa produca acei baunatori turtitii si nestiutori. Insa e o chestiune mult prea importanta pentru a fi ignorata de catre niste vietuitoare care sustin ca au constiinta.


Va voi tine la curent cu alte postari despre suprapopulare si avort.


P.S. Ar fi o ironie sa cred ca parintii le vor insufla progeniturilor un stil de gandire antinatalist, pentru ca nu vad cum ai putea sa iti inveti exemplul (copilul) sa nu faca tocmai ce el este...
                                Irinel

Medalia de onoare

Medalia de Onoare, un film foarte românesc pe care am avut ocazia să îl văd doar în această superbă primăvară. Proiecția a fost prima din cadrul ‘’mini-festivalului’ de filme despre eroi organizat de Centrul Cultural German şi singurul românesc din cadrul acestui eveniment.

Având în minte acestea, probabil te-ai aștepta ca acest film să fie despre eroi. Cei care au văzut filmul știu deja despre ce e vorba. Le voi explica, pe scurt, celor care nu l-au văzut: ‘’eroul’’ nostru nu este defapt un erou; însă  ajunge să creadă acest lucru - în ciuda dovezilor care îl contrazic şi chiar dacă nu i-a trecut prin cap niciodată că ar putea fi un erou- datorita unei greșeli de tipar, greșeala care va schimba centrul de gravitație al acestui erou de împrumut.

 Cert e ca filmul e foarte românesc, după cum spuneam mai sus. Si nu atât prin, deși şi prin realismul cotidianului post-decembrist, cât printr-o serie de trăsături specifice românilor foarte bine surprinse şi scoase la suprafață:  ♥veșnica acreală a funcționarelor publice de la ghișee care se cred dumnezei pentru ca depinzi de cheful lor de a-şi îndeplini munca sau a-ti trânti geamul ghișeului in faţă pe banii tai;♥ întâlnirile în familie după ani buni în care e invitată familia extinsă – ‘’sa vadă si cumătru ce bine o duce băiatu în Canada’’- în care nu mai e loc de dialog tihnit şi sincer şi (re)cunoaștere în familia reunită, din cauza discuțiilor meschine, inutile şi interminabile revărsate din gurile a mai bine de jumătate din invitații la masa care se şi alimentează in timp ce mestecă cuvintele ( ‘’Cât e cozonacul la voi?”  “ Păi la noi ăştia îs banii de întreținere !” ‘’Știți ce-ar merge bine la voi? O afacere cu frigane!” “Cât vine 80 dă cenți?’’): rezultatul e dorința arzătoare de a pleca din nou cât mai repede şi cât mai departe de ţara în care te-ai întors să o vizitezi mânat de un dor băştinaş, dar despre a cărei trivialitate uitaseși cu drag….; ♥obiceiul de a trage toata mâna, de fapt tot brațul cu umăr cu tot şi torace şi şi….când ti se oferă degetul mic! adică ești invitat de către Şeful Statului, în cadrul unei ceremonii oficiale, alături de alți veterani, pentru a-ţi primi laurii simbolici pentru lupta pe care ai dus-o în Război, iar tu te gândești să: îi duci președintelui cadou un set de tacâmuri, probabil ca să se înduioșeze când iți va asculta cererile, expuse clar si răspicat în cadrul solemnității:  un post de medic in București pentru băiatul tău, o petiție de la asociația de locatari din care faci parte împotriva construirii unui imobil care ar obtura priveliștea acestor locuitori,  rugămintea să se facă presiuni asupra celor de la Termoficare să dea căldura mai repede….No more comments!

Aceasta ecranizare mi-a adus un dor existențialist de a medita la valorile şi sensul traiului: ce faci, dacă după decenii întregi de munca si de mediocritate şi griji ca să iți crești copii şi să ‘’fie totul bine’’, descoperi că, pe lânga pensia mizeră pe care o primești lună de lună,  ai nevoie de o iluzie, ca să mai poți trăi, uitându-te înapoi?
                                 Irinel

Cand lumea te impinge inauntru, de ce te opui?

Te-ai saturat de o lume infecta in care inaintezi, doar pentru ca iti da un sut in fund? Si ca raspuns ce faci? Nu stii... Cand incerci sa faci un pas inainte, dar esti obligat sa faci neaparat si unul inapoi, nu e vorba de compromis, ci de batutul pasului pe loc. Si atata il bati, pana se crapa pamantul, iar tu cazi in el. Ai intrat in pamant de rusine ca nu faci nimic. Atunci, nu-ti ramane nimic altceva de facut, decat sa intri inauntrul tau. Si stii ce lume frumoasa ai sa gasesti? Bine, poate o sa te ingrozesti la inceput, dar apoi poti sa o construiesti mai buna. Acolo, chiar poti. Nu depinde decat de tine. Nu trebuie nici mita, nici compromis, nici batjocura.

Pornografia zilelelor noastre

Justificare: 1. Da, am ales acest titlu pentru ca vreau sa va şocheze.
                 2. Am ajuns la concluzia ca acest cuvant "pornografie" s-a cam golit de sens, e atat de uzat, incat ar parea ca nu mai spune nimic. Totusi, spune inca multe, si atrage multe curiozitati. Suntem atrasi de interzis.
                 3. Pornografia era termenul de referinta pentru un domeniu tabu: sex. Acum nu mai e. Obscenul a devenit un termen comun, nimeni nu se mai ascunde, nu se mai rusineaza, pornografia face parte din rutina.
Ei bine, in mod ciudat, din rutina vietii iese culturalizarea. Mai sunt incercari, dar discrete si ezitante. In societatea romaneasca, daca cineva pretinde ca gandeste si dovedeste acest lucru, e respins. E un grozav care "să crede dăştept". Cultura e de nisa. Da, exista grupuri, oameni care o apreciaza, dar nu majoritatea. Majoritatea o respinge.
                Pentru mine, noua pornografie consta in activitati culturale si/sau artistice de calitate, ce devin pe zi ce trece o raritate ori un subiect interzis.      

Naum vs. Naum

Textele lui Gellu Naum nu pot fi prinse. Nu pot fi fixate intr-un cadru, intr-un spatiu sau timp, dar ele te prind pe tine nepregatit. Intr-adevar, una dintre mizele suprarealismului e neprevazutul, impingand limita surprizei si a socantului pana iese inafara ei. Insa, de multe ori esti deja educat pana la sfarsitul cartii, filmului, piesei de teatru, iar partea finala isi cam pierde farmecul. Ei bine, la Naum acest neajuns nu se aplica.
Zenobia e un text care te poarta pur si simplu in spatii de care ai uitat de mult. In timp ce il urmaresti, te poarta in tine. Nu are o reteta, fiecare cadru e o idee, iar tu te trezesti mereu pacalit, mereu surprins. Iti deschide imaginatia si te poarta prin ea. Si e bine, e atat de placut si relaxant sa poti vedea, sa poti simti atatea.
Atât prin stilul scriiturii, cat si prin continutul conceptual, construit pe o simbolistica generoasa, Zenobia iradiaza libertate. Un text fara constrangeri teoretice despre o existenta fara constrangeri materiale. Un text despre sacru si spiritual. Naum vede omul integrat in natura, in univers, care nu se indeparteaza, ci ramane in mijlocul lui. Vede spiritul liber, nu incarcat de materie inutila. Nu tine cont de moarte de viata, de frig, de tristete, nu conteaza decat omul si scrisul. Naum e un poet..inainte de altele.
Zenobia se joaca la Teatrul National. Daca nu aveti timp sa cititi carticica (e scurta, 80 pg., e pe Scribd), macar faceti-va timp pentru piesa. Mona Chirila si-a asumat o sarcina dificila incercand sa prinda in limitele scenei o astfel de carte. Nu a reusit sa concureze cu imaginatia omului care a citit cartea, care a fost provocata sa se intinda destul de mult, dar a prins esenta. Actorii fac un rol bun, sunt daruiti, iar atmosfera e ajutata de proiectia permanenta a cerului. E revigorant primavara sa te gandesti la inceputuri.

Au murit ziarele tipărite! Trăiască ziarele netipărite!

Ziarele online nu au miros, nu le poti pipai, nu le poti indoi, nu le pot rula, nu le poti purta in buzunar, nu poti inveli in ele ruda de salam, nu se pot citi la cafea in bar, ori in parc (exceptand momentul in care ai un laptop portabil si alegi sa faci asta), nu ti le poate aduce cainele in gura la pat, nu le poti folosi pe post de hartie igienica...Dar cel mai important-  Nu costa!... decat abonamentul la internet si citesti cate vrei. Dar cate poti?
Suntem supraintoxicati cu ziare. De toate felurile, pentru toate gusturile, le marchezi pe cele care-ti par mai interesante, dar e foarte greu sa poti face o selectie pertinenta. 
Copiii invata din scoli mai nou cum sa le evalueze, pentru a le putea face fata cand se vor trezi si ei acaparati de fenomen, probabil ceva mai amplificat in cativa ani. eTwinning ne informeza cu grija la detalii,  despre nobilul lor concurs: Elevii din şcolile partenere citesc un ziar naţional din aceeaşi zi, apoi aleg cele mai importante şi interesante trei ştiri. Ştirile şi rezumatele acestora sunt publicate într-o revistă comună (MagazineFactory) sau pe în spaţiul virtual eTwinning.
Si totusi, cand e atat de la-ndemana sa spui ceva, orice doresti tu, sa-ti faci cunoscuta parerea, presa a decazut intr-atata. Si nu pentru ca s-a umplut de diletanti, ci pentru simplul fapt ca oamenii capabili s-au reorientat. Cand accesibilitatea noutatilor e atat de mare, chiar daca nu primeaza calitatea, ci cantitatea, acest domeniu nu mai este nici inchegat, nici necesar. Inca traieste televiziunea, inca traiesc ziarele, dar din ce in ce mai multi oameni vor sa se faca comunicatori din plictiseala, din hobby, sau mizand pe faptul ca isi mai fac un ban cu publicitatea. Ultimul caz e al revistelor online. In ritmul acesta rapid al dezvoltarii tehnologice, s-ar putea ajunge chiar sa se instaleze camere peste tot si doar cineva sa selecteze imaginile interesante, iar atunci ia noutati cate vrei. Dar asta nu mai e ziaristica. Media si-a pierdut capul si coada de dragul utilitatii. Nu ca ar fi fost altadata altfel decat utila, dar implica si altele..aţi mirosit vreodata hartie calda scoasa de sub tiparniţă?