para-ndătăt la pace

  Ne bate soarele la uşă, dar noi nu, mai bine ţinem de şuba de lână , inchidem ferestrele si tragem obloanele si ne pitim bine de tot la frig, tinem bine de starea patetica.

Ne-am obisnuit sa fim patetici si ha, chiar ne iese. E o a doua natura pentru noi. Dar poate nu e exclusiv vina noastra, ne-au obisnuit altii cu tărâţe, iar caviarul ne scârbeşte.

Bate vânt de primavara, iar noi îndărătul lui. Nici măcar nu putem fi duşi de el. Ne-am legănat atâta timp când intr-o parte, când în alta, incât chiar nu mai conteaza. Imprecizia e o trasatura fina dar distinsii nostri cârmaşi nu cunosc decat mersu racului inapoi sau a dracului inainte marş. E ciudat. Ne-am târât la picioarele Europei atata timp, am implorat-o sa ne transforme cu bagheta ei magica high definition în teatru de păpuşi, dar cand s-a intamplat, hop, pe loc – inapoi. Dar stai nene păpuşar, ca noi suntem firi sensibile, artistice, ne inviorează creativitatea, avem nevoie de desmăţ, nu suntem atat de lipsiti de imaginaţie ori de inteligenta artificala. Sau suntem?

Suntem si mai mult. Suntem in stare sa ne intoarcem urechea spre spirite pitice, cu viziuni mai inguste, dar spre propria voce, ba. Că păpuşile n-au vocea lor, oricat de năstruşnic ar gândi ele contrariul. Am refuzat sa ne punem in rand cu lumea, nu ca nu am fi putut, dar nu s-ar fi cuvenit, domnule, uşierul nu stie decat sa deschida/închidă uşa, chelnerul sa serveasca, cum sa ne iesim din rand? Noi in mare, trebuie sa facem ce stim mai bine sa facem: arheologie – sapam dupa aur, ne sapam dupa aur, iar cand aurul nu se arata, ne mai sapam o data. Asa, de ciuda. Apoi suntem niste magicieni extraordinari, dar absolut extraordinari, pe cuvantul meu de om uimit – cum dispar lucrurile la noi, chiar si oamenii de cand cu OTV-ul, nu dispar nicaieri in lume, suntem a 8-a minune. De fapt, a 9-a pe langa Copilul Minune. Si nu in cele din urma, ar trebui sa primim cele mai importante distinctii internationale la fuga. Nu-i nimic eroic in asta, fuge tot omul, dar noi intrecem toate rozatoarele. Fugim disperati, ne ascundem, apoi ne roadem unghiile si de frica si de foame, ca morcovii sunt la discretie, da-ţi trebuie doar tărie şi mai sigur, pălărie, sa te încumeţi să-i iei.

Aşadar, la noi rămâne iarna. La ce buna vremea buna, daca nu-i in concordanţă? Românu-i tot poet, acolo in adâncul lui.  

Scrisoare către presa tragic de liberă

Dacă ne-am chinuit să ajungem la un stadiu atât de ridicat al superficialităţii, încât să avansăm imaginea la gradul de entitate dominanta în aprecierea sau caracterizarea indivizilor, e firesc ca am ajuns să construim şi mijloacele necesare deformării acestei imagini. Era de aşteptat, dar tot mă nedumereşte întrebarea: pentru ce să faci paradă cu acces neîngrădit la neghiobie? Pentru divertisment?
Nu pot califica decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care insulta şi calomnia nu mai vor fi judecate ca infracţiuni penale, decât ca pe un plan de o maliţiozitate extremă al guvernării, prin care se urmăreşte fie degradarea credibilităţii oponenţilor politici, fie mediocrizarea presei, care se află oricum, sub nivelul decenţei. 
În ce se va transforma presa de acum înainte? Un şir neterminat de insulte, grosolănii, injurii, ale unor oameni incapabili de judecăţi coerente, care până acum erau opriţi măcar de frica de gratii sau de amenzi? Ne vom murdări de spasmele nevrotice ale unor indivizi roşi de frustrări şi mânaţi de interese, care nu cunosc altă cale decât prostia afişată în public? 
Se vor umple pagini web sau se vor tipări ziare cu acuzaţii nefondate, cu extraordinar, cu aberaţii, care odată cu degradarea publică a unor personaje, vor atrage iremediabil şi o lipsă totală a credibilităţii, iar atunci va fi prea târziu pentru mass-media. Oamenii se trezesc greu, dar se trezesc până la urmă. Dacă până acum, "jurnaliştii" mai verificau într-o sursă, două o informaţie, de acum înainte nu-şi vor mai închide gura ca să-şi mai consulte şi dramul de cunoştiinţe, pentru nimic. În contextul în care se scriu ştiri după îndemnul fanteziei şi ambiţiilor, presa moare. Şi procesul a început.  

Aşadar, dragi redactori şi editori, lăsaţi deoparte fuga după senzaţional şi extra-trivial, uitaţi de entuziasmul noutăţii măcar pentru un timp şi educaţi-vă echipele în a transmite informaţii corecte, pentru că publicul vostru nu e alcătuit doar din inepţi şi naivi cărora să le vindeţi marfă imaginară. Pentru asta mergem la teatru sau citim ficţiune de o calitate incontestabil mai bună. Sunteţi creditaţi cu încredere, iar în momentul în care aceasta dispare, apar şomerii presari. Ne aflăm într-o perioadă permisivă, dar periculoasă prin această permisivitate, deoarece ştim bine, Cutia Pandorei eliberează şi monştrii. 

The Evil Ones

Organizare corecta, sonorizare mai puţin reuşită, 5 trupe de metal greu, locaţie cam pretenţioasă, dar prietenoasă şi multă bere bună.

Concertul ce a avut loc luni, 2 mai, la Euphoria Music Hall face parte din al treilea turneu al trupei Rotting Christ de promovare în Europa al albumului "Aealo", destinaţiile din România fiind: Cluj - Napoca, Iaşi şi Bucureşti. Dar trupa n-a venit singură, ci cu întăriri. 

Trupa de deschidere a fost De profundis, care a avut o prestaţie mai "clasică", mizând pe elemente simple de imagine, care nu pot da greş. Melodii OK, dar care nu te ridicau în picioare. Trupa britanica de progressive extreme metal cu influenţe black, a fost înfiinţată în noiembrie 2005, de vocalistul Craig Land şi chitaristul Roman Subbotin, din componenţa actuală, făcând parte şi Shoi Sen, Arran McSporran şi Nick Tingle. De profundis a mai concertat la Bucureşti în 2009. Albume: Beyond Redemption, A Bleak Reflection.

Au urmat italienii de la Dark End, trupă de symphonic black metal, înfiinţată tot în 2005. Membrii actuali sunt Valentz (tobe), Specter (bass), Asches (chitară), Animae (vocal), Antarktica (pian şi orchestră) şi Imajes (chitară principală). Prestaţia a fost destul de teatrală, ei dorind să şocheze nu doar prin melodii, ci şi prin imagine. Animae aduce spre un Danny Filth mai inocent. Temele versurilor sunt moartea, răul, frumosul întunecat, inspiraţia pentru primul album Damned Woman and a Carcass, fiind Fleurs de Mal a lui Baudelaire. 

Daylight Misery e o trupă de death/gothic/doom metal, constituită în 2008 de către Stamos Kordas (chitara) şi Vassilis Mazaris (vocal). Producătorul primului album, "Depressive Icons" e George Bokos, chitaristul de la Rotting Christ. Muzica lor e influenţată de trupe ca: Rotting Christ, Nightfall, Paradise Lost, Amorphis, Saturnus, My Dying Bride. De departe, o formaţie surpinzătoare prin forţa melodiilor şi simplitatea prezenţei pe scenă. Vocalistul, un tip cu şapcă, nu plete, ce pare mai degrabă hip-hop-er, vine şi cântă supărat, fără să-şi dea prea mare importanţă, deşi ar avea motive de bravură. Reprezentaţie super. O trupă tânără, dar matură.

Urmează Omnium Gatherum, cap de afiş alături de Rotting Christ, trupă finlandeză. Se observă uşor că vocalistul, Jukka Pelkonen e obişnuit sa comunice cu publicul, să captiveze atenţia, au o prestaţie bună, dar cam scurtă. 

Cântă melodic death metal, din 1996, toamna, lansând până în prezent 6 albume: Steal the Light (EP, Rage of Achilles, 2002), Spirits and August Light (CD, Rage of Achilles, 2003), Years in Waste (CD, Nuclear Blast, 2004), Stuck Here on Snakes Way (CD, Candlelight Records, 2007), The Redshift (CD, Candlelight Records, 2008), New World Shadows (CD, Lifeforce Records, 2011)   (Wiki)                                                                                   

Din păcate, la ei stăteam mai aproape de boxe si auzeam mai degrabă zgomot, decât sunet definit, dar sala părea cucerită. 

În sfârşit, Rotting Christ, cireaşa serii. Au fost într-adevăr faini. Eu am aflat de ei, nu de multă vreme, dar cântă din 1987, o trupă cu greutate în Grecia şi în întreaga lume a metalelor. Rotting Christ a fost prima trupă de black metal din acea regiune a Europei, membri permanenţi fiind, fraţii Sakis (vocal şi chitară) şi Themis Tokis (tobe), Giorgios (George) Bokos (chitară) şi Andreas Lagios (bass). În ciuda numelui, deşi au fost consideraţi de mulţi satanişti, (Dave Mustane/ Megadeath a chiar refuzat să cânte alături de ei într-un concert) temele lor evoluează de la rău, anti-creştinism şi ocultism spre misticism, respectiv mitologia greacă. Versurile sunt deseori în greaca veche,  explorând o parte mai întunecată din cultura lor amplă. Folosesc elemente foarte variate, de la o linie melodică limpede cu voce de bariton, la influenţe agresive de gothic/black. Deşi au trecut prin multe schimbări de ritm, de la grincore, la doom, la gothic, ei rămân fideli genului black metal, la care au revenit odată cu albumul Satanas Tedeum. Simplist, dar sincer, în mintea mea Rotting Christ s-a întipărit prin ritmurile distincte a unor piese ca Athanati Este, Nemecic, Thou Art Lord, Sanctus Diavolus şi altele.. care nu se compară cu nimic altceva, ca voce, ca ritm, ca versuri. Pentru albume, că-s multe, dar şi pentru alte informaţii, consultaţi cu încredere site-ul lor.

Concluzia: Concertul de la Cluj, un eveniment de zile mari. Numai de-ar fi mai des.. M-a mirat că nu a fost foarte multă lume, dar e explicabil, prin faptul că trupele de gen se adresează unui public de nişă. M-a surprins plăcut cât de prietenoşi şi naturali erau membrii formaţiilor, în afara scenei. M-a bucurat iniţiativa Rotting Christ de a susţine trei concerte la noi în ţară şi de a promova trupe mai puţin cunoscute, dar promiţătoare. They really Rock!