In camera

Dacă spectacolul vieţii pământene  a fost frumos, distribuţia bună şi acţiunea interesantă, finalul va fi pe potrivă.

Dar apoi? Apoi, spectacolul se joacă cu uşile închise.
"Huis Clos" sau "No Exit" este o piesă de teatru scrisă de Jean Paul Sartre, într-un singur act, pentru patru personaje.
Valetul, apare doar fugitiv în două scene. El îi introduce pe oaspeţi în salon. Un salon elegant, cu trei canapele. Un salon confortabil pentru condamnaţi. Joseph Garcin este primul sosit. Un ziarist laş şi superficial, care-şi înşela şi umilea soţia. A dezertat din armată în timpul războiului.Vina laşităţii îi roade conştiinţa, dar nu are curaj să şi-o asume. Apoi intră Inez, o femeie care cunoaşte puterea manipulării. Este lesbiană şi urăşte bărbaţii. Când pune ochii pe nevasta vărului ei, o convinge să se întoarcă împotriva lui, iar ea îl omoară. Acelaşi joc încearcă să-l facă şi aici. În cele din urma, apare şi ultimul invitat, Estelle, o blondă din înalta societate care s-a măritat pentru bani cu un bătrân, deşi iubea un tânăr. Rămâne însarcinata cu cel din urmă, dar după ce naşte în secret, îşi omoară copilul, motiv pentru care iubitul se sinucide. Prima care-şi recunoaşte greşelile este Inez; ştie că şi-a cusut deja răul în matricea sufletească şi că nu are scăpare.


Personajele sunt unanim surprinse de locul în care se află. E cald, dar e doar o încăpere obişnuită, lipsesc instrumentele de tortură, demonii, suferinţele fizice, călăii. Parcă nu despre Iadul acesta vorbea religia. Umorul piesei e uneori evident, alteori subtil, dar predomină. Construcţia perspectivei asupra Iadului se face treptat. Nu li se spune nimic, nu li se face nimic, aşa că încearcă să găsescă ei soluţiile eliberării, ba recunoscându-şi greşelile, ba încercând să intervină, fără succes, în restabilirea unei imagini pozitive a lor, pe pământ.  In final, concluzia e una. Sunt închişi pentru eternitate toţi trei, să se tortureze reciproc. Iadul sunt ceilalţi - e ideea pe care Sartre o propune prin această scriere. E materializarea dramatică a ideilor existentialiste despre Ceilalţi şi a modului în care ceilalţi ne văd. Când privim, percepţia noastră devine doar o stabilire, o clarificare a existenţei individului asupra căruia proiectăm acţiunea de a privi.  
O altă noţiune existenţialistă ce apare în piesă este că fiinţa umană, prin propria conştiinţă îşi creează propriile valori şi îşi dă un sens vieţii. Nu există determinare din partea unor forţe divine, exterioare. Nu există soartă sau Dumnezeu, iar Iadul e doar o metaforă. Desi parodiază existenţa Infernului, îi oferă totuşi o semnificaţie, o rezolvare. Bilanţul final nu-l cere nimeni, nu-l calculează cineva să ne tragă la răspundere, ci il facem noi, benevol, căutându-ne în privirea celorlalţi şi confruntându-ne cu imaginea primită.