Ne bate soarele la uşă, dar noi nu, mai bine ţinem de şuba de lână , inchidem ferestrele si tragem obloanele si ne pitim bine de tot la frig, tinem bine de starea patetica.
Ne-am obisnuit sa fim patetici si ha, chiar ne iese. E o a doua natura pentru noi. Dar poate nu e exclusiv vina noastra, ne-au obisnuit altii cu tărâţe, iar caviarul ne scârbeşte.
Bate vânt de primavara, iar noi îndărătul lui. Nici măcar nu putem fi duşi de el. Ne-am legănat atâta timp când intr-o parte, când în alta, incât chiar nu mai conteaza. Imprecizia e o trasatura fina dar distinsii nostri cârmaşi nu cunosc decat mersu racului inapoi sau a dracului inainte marş. E ciudat. Ne-am târât la picioarele Europei atata timp, am implorat-o sa ne transforme cu bagheta ei magica high definition în teatru de păpuşi, dar cand s-a intamplat, hop, pe loc – inapoi. Dar stai nene păpuşar, ca noi suntem firi sensibile, artistice, ne inviorează creativitatea, avem nevoie de desmăţ, nu suntem atat de lipsiti de imaginaţie ori de inteligenta artificala. Sau suntem?
Suntem si mai mult. Suntem in stare sa ne intoarcem urechea spre spirite pitice, cu viziuni mai inguste, dar spre propria voce, ba. Că păpuşile n-au vocea lor, oricat de năstruşnic ar gândi ele contrariul. Am refuzat sa ne punem in rand cu lumea, nu ca nu am fi putut, dar nu s-ar fi cuvenit, domnule, uşierul nu stie decat sa deschida/închidă uşa, chelnerul sa serveasca, cum sa ne iesim din rand? Noi in mare, trebuie sa facem ce stim mai bine sa facem: arheologie – sapam dupa aur, ne sapam dupa aur, iar cand aurul nu se arata, ne mai sapam o data. Asa, de ciuda. Apoi suntem niste magicieni extraordinari, dar absolut extraordinari, pe cuvantul meu de om uimit – cum dispar lucrurile la noi, chiar si oamenii de cand cu OTV-ul, nu dispar nicaieri in lume, suntem a 8-a minune. De fapt, a 9-a pe langa Copilul Minune. Si nu in cele din urma, ar trebui sa primim cele mai importante distinctii internationale la fuga. Nu-i nimic eroic in asta, fuge tot omul, dar noi intrecem toate rozatoarele. Fugim disperati, ne ascundem, apoi ne roadem unghiile si de frica si de foame, ca morcovii sunt la discretie, da-ţi trebuie doar tărie şi mai sigur, pălărie, sa te încumeţi să-i iei.
Aşadar, la noi rămâne iarna. La ce buna vremea buna, daca nu-i in concordanţă? Românu-i tot poet, acolo in adâncul lui.
Dacă ne-am chinuit să ajungem la un stadiu atât de ridicat al superficialităţii, încât să avansăm imaginea la gradul de entitate dominanta în aprecierea sau caracterizarea indivizilor, e firesc ca am ajuns să construim şi mijloacele necesare deformării acestei imagini. Era de aşteptat, dar tot mă nedumereşte întrebarea: pentru ce să faci paradă cu acces neîngrădit la neghiobie? Pentru divertisment? Nu pot califica decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care insulta şi calomnia nu mai vor fi judecate ca infracţiuni penale, decât ca pe un plan de o maliţiozitate extremă al guvernării, prin care se urmăreşte fie degradarea credibilităţii oponenţilor politici, fie mediocrizarea presei, care se află oricum, sub nivelul decenţei. În ce se va transforma presa de acum înainte? Un şir neterminat de insulte, grosolănii, injurii, ale unor oameni incapabili de judecăţi coerente, care până acum erau opriţi măcar de frica de gratii sau de amenzi? Ne vom murdări de spasmele nevrotice ale unor indivizi roşi de frustrări şi mânaţi de interese, care nu cunosc altă cale decât prostia afişată în public? Se vor umple pagini web sau se vor tipări ziare cu acuzaţii nefondate, cu extraordinar, cu aberaţii, care odată cu degradarea publică a unor personaje, vor atrage iremediabil şi o lipsă totală a credibilităţii, iar atunci va fi prea târziu pentru mass-media. Oamenii se trezesc greu, dar se trezesc până la urmă. Dacă până acum, "jurnaliştii" mai verificau într-o sursă, două o informaţie, de acum înainte nu-şi vor mai închide gura ca să-şi mai consulte şi dramul de cunoştiinţe, pentru nimic. În contextul în care se scriu ştiri după îndemnul fanteziei şi ambiţiilor, presa moare. Şi procesul a început.
Aşadar, dragi redactori şi editori, lăsaţi deoparte fuga după senzaţional şi extra-trivial, uitaţi de entuziasmul noutăţii măcar pentru un timp şi educaţi-vă echipele în a transmite informaţii corecte, pentru că publicul vostru nu e alcătuit doar din inepţi şi naivi cărora să le vindeţi marfă imaginară. Pentru asta mergem la teatru sau citim ficţiune de o calitate incontestabil mai bună. Sunteţi creditaţi cu încredere, iar în momentul în care aceasta dispare, apar şomerii presari. Ne aflăm într-o perioadă permisivă, dar periculoasă prin această permisivitate, deoarece ştim bine, Cutia Pandorei eliberează şi monştrii.
Organizare corecta, sonorizare mai puţin reuşită, 5 trupe de metal greu, locaţie cam pretenţioasă, dar prietenoasă şi multă bere bună.
Concertul ce a avut loc luni, 2 mai, la Euphoria Music Hall face parte din al treilea turneu al trupei Rotting Christ de promovare în Europa al albumului "Aealo", destinaţiile din România fiind: Cluj - Napoca, Iaşi şi Bucureşti. Dar trupa n-a venit singură, ci cu întăriri.
Trupa de deschidere a fost De profundis, care a avut o prestaţie mai "clasică", mizând pe elemente simple de imagine, care nu pot da greş. Melodii OK, dar care nu te ridicau în picioare. Trupa britanica de progressive extreme metal cu influenţe black, a fost înfiinţată în noiembrie 2005, de vocalistul Craig Land şi chitaristul Roman Subbotin, din componenţa actuală, făcând parte şi Shoi Sen, Arran McSporran şi Nick Tingle. De profundis a mai concertat la Bucureşti în 2009. Albume: Beyond Redemption, A Bleak Reflection.
Au urmat italienii de la Dark End, trupă de symphonic black metal, înfiinţată tot în 2005. Membrii actuali sunt Valentz (tobe), Specter (bass), Asches (chitară), Animae (vocal), Antarktica (pian şi orchestră) şi Imajes (chitară principală). Prestaţia a fost destul de teatrală, ei dorind să şocheze nu doar prin melodii, ci şi prin imagine. Animae aduce spre un Danny Filth mai inocent. Temele versurilor sunt moartea, răul, frumosul întunecat, inspiraţia pentru primul album Damned Woman and a Carcass, fiind Fleurs de Mal a lui Baudelaire.
Daylight Misery e o trupă de death/gothic/doom metal, constituită în 2008 de cătreStamos Kordas (chitara) şi Vassilis Mazaris (vocal). Producătorul primului album, "Depressive Icons" e George Bokos, chitaristul de la Rotting Christ. Muzica lor e influenţată de trupe ca: Rotting Christ, Nightfall, Paradise Lost, Amorphis, Saturnus, My Dying Bride. De departe, o formaţie surpinzătoare prin forţa melodiilor şi simplitatea prezenţei pe scenă. Vocalistul, un tip cu şapcă, nu plete, ce pare mai degrabă hip-hop-er, vine şi cântă supărat, fără să-şi dea prea mare importanţă, deşi ar avea motive de bravură. Reprezentaţie super. O trupă tânără, dar matură.
Urmează Omnium Gatherum, cap de afiş alături de Rotting Christ, trupă finlandeză. Se observă uşor că vocalistul, Jukka Pelkonen e obişnuit sa comunice cu publicul, să captiveze atenţia, au o prestaţie bună, dar cam scurtă. Cântă melodic death metal, din 1996, toamna, lansând până în prezent 6 albume: Steal the Light (EP, Rage of Achilles, 2002), Spirits and August Light (CD, Rage of Achilles, 2003), Years in Waste (CD, Nuclear Blast, 2004), Stuck Here on Snakes Way (CD, Candlelight Records, 2007), The Redshift (CD, Candlelight Records, 2008), New World Shadows (CD, Lifeforce Records, 2011) (Wiki)
Din păcate, la ei stăteam mai aproape de boxe si auzeam mai degrabă zgomot, decât sunet definit, dar sala părea cucerită.
În sfârşit, Rotting Christ, cireaşa serii. Au fost într-adevăr faini. Eu am aflat de ei, nu de multă vreme, dar cântă din 1987, o trupă cu greutate în Grecia şi în întreaga lume a metalelor. Rotting Christ a fost prima trupă de black metal din acea regiune a Europei, membri permanenţi fiind, fraţii Sakis (vocal şi chitară) şi Themis Tokis (tobe), Giorgios (George) Bokos (chitară) şi Andreas Lagios (bass). În ciuda numelui, deşi au fost consideraţi de mulţi satanişti, (Dave Mustane/ Megadeath a chiar refuzat să cânte alături de ei într-un concert) temele lor evoluează de la rău, anti-creştinism şi ocultism spre misticism, respectiv mitologia greacă. Versurile sunt deseori în greaca veche, explorând o parte mai întunecată din cultura lor amplă. Folosesc elemente foarte variate, de la o linie melodică limpede cu voce de bariton, la influenţe agresive de gothic/black. Deşi au trecut prin multe schimbări de ritm, de la grincore, la doom, la gothic, ei rămân fideli genului black metal, la care au revenit odată cu albumul Satanas Tedeum. Simplist, dar sincer, în mintea mea Rotting Christ s-a întipărit prin ritmurile distincte a unor piese ca Athanati Este, Nemecic, Thou Art Lord, Sanctus Diavolus şi altele.. care nu se compară cu nimic altceva, ca voce, ca ritm, ca versuri. Pentru albume, că-s multe, dar şi pentru alte informaţii, consultaţi cu încredere site-ul lor.
Concluzia: Concertul de la Cluj, un eveniment de zile mari. Numai de-ar fi mai des.. M-a mirat că nu a fost foarte multă lume, dar e explicabil, prin faptul că trupele de gen se adresează unui public de nişă. M-a surprins plăcut cât de prietenoşi şi naturali erau membrii formaţiilor, în afara scenei. M-a bucurat iniţiativa Rotting Christ de a susţine trei concerte la noi în ţară şi de a promova trupe mai puţin cunoscute, dar promiţătoare. They really Rock!
Violonistul britanic Nigel Kennedy şi interpretul la nai Damian Drăghici vor concerta în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, în 8 mai, în cadrul evenimentului "Classical Meets Jazz". Concertul va include piese de George Enescu, Maria Tanase, Grigoraş Dinicu, Fănica Luca si Georges Boulanger. Biletele costă: 80, 120, 160, 190 si 240 RON.
Drăghici este cunoscut în lume sub numele de "Viteza luminii" datorită tehnicii sale triple-tongue stoccato care-i permite să cânte de trei ori mai repede decât în mod normal. S-a născut la Bucureşti într-o familie de ţigani lăutari. În vremea comunismului a fugit din ţară şi a primit o bursă pentru studiul naiului la Universitatea de muzică Berckley din Boston, fiind primul cântăreţ de nai licenţiat, din istoria muzicii. A cântat cu muzicieni ca Paul Winter, Howard Levy, Glen Velez, Gary Thomas, Eugene Friesen, Randy Crafton, John Lockwood, iar impreună cu Hans Zimmer a compus soundtrack-ul pentru trilogia "Piraţii din Caraibe". Muzica sa conţine influenţe de rock, jazz, muzică electronică, ţigănească, clasică, hip-hop şi flamenco.
Nigel Kennedy s-a născut tot într-o familie de muzicieni, bunicul său fiind Lauri Kennedy, violonist principal la Orchestra Simfonică BBC, iar bunica sa, Dorothy Kennedy, pianista ce le-a dat lecţii de pian copiilor lui Enrico Caruso. Nigel a debutat cu "Edgar`s Violin Concerto", o inregistrare a Anotimpurilor lui Vivaldi realizată împreună cu English Chamber Orchestra. Desi fundamentul compoziţiilor sale îl constituie muzica clasică simfonică, a fost influenţat şi de muzica lui Jimmy Hendrix, compunând "The Kennedy Experience" unde a introdus o cadenza specifică. Totodata, foloseşte şi elemente din jazz, rock classic sau din folclorul internaţional. În 2000,Kennedy s-a alăturat formaţiei rock "The Who"pentru un concert la Royal Albert Hall. De asemenea, Kennedy a colaborat cu Jaz Colman pentru albumul intitulat "The Doors Concerto", care a cuprins versiuni pentru vioară şi orchestră ale unor piese precum "Strange Days", "LA Woman", "The End" sau "Riders On The Storm".
Azi se împlinesc 122 de ani de la naşterea lui Sir Charles Chaplin. Deşi e cel mai adesea identificat cu rolul personajului de vagabond comic (The Tramp) sau de bufon şi măscărici, puţini depăşesc etapa comediei vizuale, pentru a-l vedea pe omul Chaplin, pe regizorul Chaplin, pe compozitorul Chaplin sau pe actorul dramatic. Un geniu înseamnă atât perfecţiune, cât şi complexitate. Chaplin a folosit expresia dusă la extrem. Prin mimică, bufonerie, improvizaţie, dar şi prin precizia gesturilor, vivacitate şi o jovialitate antrenantă a reuşit să ducă filmele mute la limita superioară. Şi-a creat un personaj care cu mijloace puţine (deoarece era perioada de început a cinematografiei), reuşea să umple singur scena şi totodată să umple săli de cinematograf cu suflete uşoare şi râsete rotunde. Pantomima lui Chaplin era subtilă, cu farse romantice şi domestice, departe de vulgaritatea sau cinismul altor actori. În mod contradictoriu, omul care putea stârni atâta veselie, avea ochii adesea trişti şi nu era foarte comunicativ. La sfarşitul filmelor mute, mulţi credeau că se va încheia şi cariera lui Chaplin. Dar Chaplin era mult mai mult decât un personaj şi încheiase doar o etapă, pentru că el se legase de scenă pe viata. A scris, a regizat şi a jucat în zeci de filme printre care: The Immigrant (1917), The Gold Rush (1925), City Lights (1931), Modern Times (1936), The Great Dictator (1940). Multe dintre filmele sale conţin critici la adresa regimurilor politice sau sistemelor economice. Daca în The Great Dictator îl ironizeaza cu succes pe Hitler, în Monsieur Verdoux, o comedie neagră savuroasă, satirizează înţepător sistemul capitalist. Un film mai puţin politic şi mai mult autobiografic, unde am văzut un Chaplin matur, dar fragil, e Limelight (1947). Ferit de lumina rampei, se conturează un om sensibil, cu multe frământări. Acestă sensibiliate atât de specifică artistului şi-a găsit şi altă cale de redare, muzica. El a scris şi a compus majoritatea cântecelor filmelor sale. Edith Piaf a descris prima ei întâlnire cu Chaplin, ca fiind uimitoare. A invitat-o să-i cânte, în timp ce el o acompania maestros la pian. Chaplin vorbea evaziv despre tehnicile sale de filmare, motivând că ar fi ca şi când iluzionistul şi-ar deconspira trucurile. Era şi foarte perfecţionist. Le arăta actorilor exact cum dorea ca ei să joace şi filma până ce trăgea cadrul de care era mulţumit. Magicianul artei expresiei e considerat de George Bernard Shaw: "singurul geniu ce a ieşit din industria cinematografică".
Dacă spectacolul vieţii pământene a fost frumos, distribuţia bună şi acţiunea interesantă, finalul va fi pe potrivă.
Dar apoi? Apoi, spectacolul se joacă cu uşile închise. "Huis Clos" sau "No Exit" este o piesă de teatru scrisă de Jean Paul Sartre, într-un singur act, pentru patru personaje. Valetul, apare doar fugitiv în două scene. El îi introduce pe oaspeţi în salon. Un salon elegant, cu trei canapele. Un salon confortabil pentru condamnaţi. Joseph Garcin este primul sosit. Un ziarist laş şi superficial, care-şi înşela şi umilea soţia. A dezertat din armată în timpul războiului.Vina laşităţii îi roade conştiinţa, dar nu are curaj să şi-o asume. Apoi intră Inez, o femeie care cunoaşte puterea manipulării. Este lesbiană şi urăşte bărbaţii. Când pune ochii pe nevasta vărului ei, o convinge să se întoarcă împotriva lui, iar ea îl omoară. Acelaşi joc încearcă să-l facă şi aici. În cele din urma, apare şi ultimul invitat, Estelle, o blondă din înalta societate care s-a măritat pentru bani cu un bătrân, deşi iubea un tânăr. Rămâne însarcinata cu cel din urmă, dar după ce naşte în secret, îşi omoară copilul, motiv pentru care iubitul se sinucide. Prima care-şi recunoaşte greşelile este Inez; ştie că şi-a cusut deja răul în matricea sufletească şi că nu are scăpare.
Personajele sunt unanim surprinse de locul în care se află. E cald, dar e doar o încăpere obişnuită, lipsesc instrumentele de tortură, demonii, suferinţele fizice, călăii. Parcă nu despre Iadul acesta vorbea religia. Umorul piesei e uneori evident, alteori subtil, dar predomină. Construcţia perspectivei asupra Iadului se face treptat. Nu li se spune nimic, nu li se face nimic, aşa că încearcă să găsescă ei soluţiile eliberării, ba recunoscându-şi greşelile, ba încercând să intervină, fără succes, în restabilirea unei imagini pozitive a lor, pe pământ. In final, concluzia e una. Sunt închişi pentru eternitate toţi trei, să se tortureze reciproc. Iadul sunt ceilalţi - e ideea pe care Sartre o propune prin această scriere. E materializarea dramatică a ideilor existentialiste despre Ceilalţi şi a modului în care ceilalţi ne văd. Când privim, percepţia noastră devine doar o stabilire, o clarificare a existenţei individului asupra căruia proiectăm acţiunea de a privi. O altă noţiune existenţialistă ce apare în piesă este că fiinţa umană, prin propria conştiinţă îşi creează propriile valori şi îşi dă un sens vieţii. Nu există determinare din partea unor forţe divine, exterioare. Nu există soartă sau Dumnezeu, iar Iadul e doar o metaforă. Desi parodiază existenţa Infernului, îi oferă totuşi o semnificaţie, o rezolvare. Bilanţul final nu-l cere nimeni, nu-l calculează cineva să ne tragă la răspundere, ci il facem noi, benevol, căutându-ne în privirea celorlalţi şi confruntându-ne cu imaginea primită.
Emil Luca, fost primar al comunei Feleacu se află printre finaliştii de la "Românii au talent". A demonstrat că are talentul de a-şi învârti bine nevasta la joc. Până aici, nimic interesant.
Acest specimen are însă şi un extraordinar talent (talent deţinut şi de alte specimene româneşti) de a învârti legea pe degete, după bunul plac.
În 15 aprilie 2002, pe atunci primar, el se afla la vânătoare (într-o partida ilegală, cu un prieten; li s-a năzărit lor că ar fi bine să-şi dezmorţească oasele, împuşcând primavara nişte animăluţe ori păsărele în plin sezon de fecunditate, că poate-s mai multe şi nu ratează), dar ca un imbecil profesionist a reuşit să vâneze viaţa unui copil de 13 ani. L-a împuşcat mortal în cap. A doua zi a fost arestat şi acuzat de ucidere din culpă, braconaj, nerespectarea regimului armelor şi muniţiei şi condamnat la 4 ani şi 6 luni de închisoare. Nu mai mult! Că bietu domn primar, dacă a omorât un om, nu-i nimic, are el bani să-şi scoată cămaşa nepătată. Dar conştiinta? Ia de unde nu-i, că joacă mândru-n faţa ţării. Iar asta nu e tot. A executat din pedeapsă doar un anişor, pentru restul plătind, probabil, niscaiva căprioare la Curtea de Apel. Sau poate ţapi, ca să le poată atârna coarnele la uşa principală, prin care să poată intra, mai cu fast, încornoraţii "corectitudinii" Justiţiei.
Apoi, să spunem că pur şi simplu a greşit, că fost o întâmplare nefericită să nimerească un biet copil şi că prima culpă e că vâna fără permis, în extrasezon. Dar, dacă i s-ar fi întâmplat nenorocul ăsta unui cetăţean umil, sunteţi de acord, că i-ar fi fost sfârtecată imaginea publică din toate părţile: "Criminalul!" şi nu ar fi scăpat fără vreo 20 de ani..?
Oare, organizatorii comediei triste "Românii au talent", l-au ales pentru talentul de dansator sau de vânător? Poate ProTv-ul vrea să imprime o nota cât mai românească şablonului emisiunii...
În fața editorului alb..făcându-mi curaj să formulez subiectul:
"..că românii-s răi..are o colegă de clasă din China cu care se jocă..."
"..am ieșit la și 47 în pauză...la și 41 m-o chemat că n-o citit bine"
"am fost în Spania înainte..n-am găsit de lucru aici; mergem în Germania"
"ne întâlnim noi sau prin Germania sau prin UK sau prin țară"
"..cum se scot permisele de muncă? zbor de aici"
"când am venit, am stat o vreme cu țiganii, ei mi-o dat de mâncare"
"nu mă duc acasă până nu-mi strâng bani de casă și mașină"
"am încercat să stau în țară da n-am mai putut..eu am fost încăpățânat..i-am zis la nevastă să merem și duși am fost"
"învârt de tăte șoferii..ce nu învârt!?"
"soțu' îi paznic...ba pe aci, mai stă ba pe la discoteci și puburi"
"ce-s cinci euro"
"nu mă interesează ce face statul; dacă pot să fac un bine îl fac"
"care este motivul vizitei dumneavoastră? "...."...mergem în concediu"
M-am trezit azi la 5. Trebuia să merg să conduc pe cineva. Aglomerația balului de la Trinity College, un șofer hoțoman, claxoanele taxiurilor care se aglomerau să treacă de intersecție. Așteptăm. Din dreapta un microbuz descarcă niște familii gălăgioase de romi, țigani cum s-or fi numi și cum or vrea să fie numiți. Se adună lume în stânga. Se întind mâini făcând cunoștință. Se vorbește îngrijit, cu ton, domnesc, domnește. Se expun frustrări. Vine șoferul. Mutăm numeroasele bagaje la microbuz, un cuplu care se mută are nevoie de ajutor. Se aranjază bagaje și șoferii au grijă ca cei cu multe bagaje să fie urechiați în comunitatea de viitori călători. Unii pleacă la Arad, alții la Iași, București, șoferul e din Bistrița. Autobuzul pleacă. Mă întorc. Străzile murdare..Mai aud români vorbind. Încep să se ivească oameni în cafenea. Se aranjează cărnurile în frigiderele de expoziție.
Cu săptămâni în urmă. Nimeni nu e mai presus. Cosmopolismul vede națiile bune, rele. De obiecei mai rele decât noi cetățenii din România. Politica statului român care-și deservește cetățenii. Neimportantă. Absolvenți, creiere. Corporatiste. Aroganța și înălțarea deasupra seamănului. Îmi fac curaj. Se apropie Săptămâna Mare. Scriu, conștient că voi fi certat și îmi voi aduna critici. Intervin discuții despre liberul arbitru. Fiecare îl are. Fiecare nu-l are. Deschid subiectul democrație bazat pe auto-determinare și pe capacitatea de a alege. Nici o șansă. Cetățenii României nu mai sunt europeni. Nu mai contează ziua de ieri și nici ziua de mâine. Contează ziua de azi. Așa zicea și Ion D. Sîrbu. Am citit recent că scandinavii, că americanii, că japonezii, că arabii, că est-europenii oscilează în atitudinile spre viitor. Casă de publicare mare. Noi am avea atitudini care ne duc către activități care țin de grupulețe de oameni, de comunități mici. Întâlnesc la hostel o româncă. Servicii de curățare ca și mașina din care a coborât azi un călător. Îi lipsește să facă parte și povestește cu entuziasm experiențele. Statul român susține emigrarea. Statul român nu are politici sociale concrete la nivel macro. Statul român susține exporturile de meserii.
Cu luni în urmă. Concert într-o capitală muzicală. Ajungem în hostel. Locuim cu doi francezi. Din Dijon. Ne pregătim să ieșim. Intru la baie mai întâi. Pe ușă văd numele agentului de curățare. Neluța. E nedrept. Exportăm oameni cu educație minimă. Disperați. Industria construcțiilor, industria serviciilor "de curățat birouri". Avem impresia treptelor tangibile de promovare. Nu suntem singurii. În țară muncim pentru afară. În afară și cei care sunt binecuvântați cu școli muncesc pentru afară.
În urmă cu ani, în vamă. Autocar. Firmă renumită, cu suport politic. Duce emigranți în țară, acasă. "Numa s-ajungem cu bine". Evaluăm prost banul. E viață risipită. Muncești în România risipești o viață la 3 ani de viață de comunitar. E nerușinant. Strângere de 5 euro. Se plătesc vameși. Ajungi acasă după două zile. Umilit și jegos. Tot în vamă. Tot cu ani în urmă. Amândouă polițiile de frontieră vizează pașapoarte de romi care spun că merg în vacanță.
După 20 de ani de democrație funcționăm aberant ca și societate. Ne pierdem sufletul și pacea zi de zi, iar energiile și eforturile nu ne deservesc comunitatea. Sunt atâtea sfori care s-au tras în ultimii ani încât suntem prinși în ele. Dacă unii încearcă să facă diferența (sper să mă înșel) sau dacă nu, ne împiedicăm înnodându-ne. Devine ubicuu să se vorbească, să se mimeze, să se spurce. Devine la modă flegmaticul, atât cosmopolit, cât și fața de răspunderea socială a fiecăruia dintre noi. Devine normal ca tinerii cu școală, muncind în orașe mari, să fie maratoniști ai opțiunilor consumeriste. Tot la fel de normală e și pierderea opțiunilor de hrană decentă. Politicile sociale ale statului român din ultima vreme au dus la descreierați emigranți, la susținerea unor tipuri de sclavagism modern, la lipsa de comunicare consistentă și sinceră. Dezinteresul total spre o coeziune valorică a societății românești, dezinteresul total pentru oprirea procesului de emigrare prin susținerea activităților firmelor mici și mijlocii, politicile nealiniate de inovare la standarde de evaluare recunoscute sunt efecte a lipsei de participare civică pozitivă a clasei medii din România.
Expoziţie de pictură "Viatoris" la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, de Serge Vasileniuc şi Piotr Jargusz.
La prima vedere, mi-am spus: "Of, iar artă experimentală... iar văd mâzgălituri pe hârtie pergaminată, sub egida de artist care face ce vrea, că doar e artist şi îşi permite să fie original". Dar m-am înşelat. "Repercusiunile" asupra minţii mele s-au produs instanteneu la observarea mai atenta a fiecărei "hârtii" în parte. Forme nedefinite, dar expresive. Nu închid mintea, o deschid. Statica, în mişcare, ghemuită, e fiinţa. Suntem noi, trecătorii prin viaţă. Efemeritatea e exprimată atât prin materialul artefactelor (materiale actuale, extrem de perisabile), cât şi prin tuşele folosite - fugitive, grăbite, dar proeminente. Lucrările artistului Piotr Jargusz, pentru că despre el este vorba până acum, sunt imagini obişnuite ale metamorfozei omului. La el nu putem vedea corpuri clare, fotografice sau măcar uşor de distins, deoarece pentru el nu există doar obiectele, ci şi starea spirituala a lor. "Tabloul ca o urmă. Tabloul ca un semn. Ca o vraja. Ca un indicator"(Jargusz).
Intrând în a doua încăpere, călătoria trece de la omul vizibil la cel ascuns în context. Serge Vasileniuc nu mai "povesteşte" prin expresiile omului, ci prin expresiile locurilor. Artistul însuşi recunoaşte că este un pelerin, care rătăceşte prin "lumi diferite, cu templele sale distinse, în culturi diferite, în căutarea diverselor tradiţii..". Rătăceşte nu doar pentru a fugi de rutina vieţii de zi cu zi, ci şi pentru a cunoaşte oameni, pentru a putea înţelege oameni, pentru a găsi Omul. În tablourile sale există o geometrie precisă a spaţiului, arhitecturi bine definite, linii şi unghiuri drepte, ca formule ale concretului. Dar apar totodată metafore, simboluri, ce sparg această geometrie: întâlnire dintre lună şi soare, minge, umbrelă, transformând-o în material brut, simplu context. Dovezile gândirii, existenţei, deconspiră materialul, totodată insufleţindu-l. Culorile calde contrastează cu formele reci, deoarece spaţiul nu e pustiu. Mai e caldura umană. Reprezintă "privirea omului asupra acestei lumi.."(Vasileniuc).
Concluzia: Doi artişti "drumeţi", compatibili în idei, deşi foarte diferiţi ca stil, care vorbesc în propriul limbaj despre om, existenţă, transformare, trecere.
Expoziţia e temporală şi ea, deci puteţi profita de week-end să o vedeţi, pentru a vă forma propria opinie.
Modernism, modernism..modernism. Arta contemporana..arta reciclata..instalatii artistice urbane din materiale alternative, expozitii, exponate- opere de arta moderna. Arta de strada, de atelier, de studio, de incalcat norme. Artisti accesibi, au timp si de intalniri si workshopuri, ca doar trebuie sa se si faca cunoscuti. Oameni creativi, merita aruncata o privire.
Nu pot sa ma pronunt daca sunt intelectuali veritabili sau doar diletanti, dar scriu savuros si ma pierd uneori in parerile lor afectate si elegant nuantate din subsolul unui articol, loc frumos amenjat pentru Comentarii, care uneori dubleaza sau tripleaza marimea paginii initiale. Si comenteaza si aiureaza ca niste critici indreptatiti ce sunt, oameni care probabil constransi de lipsa timpului, sau a altor mijloace, clocotesc de dorul unor discutii filosofice aprinse, asa cum faceau, probabil, in bancile facultatii la o bere intinsa pana la ore tarzii. Dar timpurile s-au schimbat si unul dintre neajunsurile Erei Internetului e tocmai acesta, lipsa contactului uman. Se comunica, se comunica mult, probabil mai mult decat inainte si lumea s-a umplut de scriitori. Iar discutiile pot fi chiar mai valoroase decat cele prin viu grai, deoarece scrisul are avantajul ca mai poti privi ce ai gandit si eventual reformula. Dar s-a pierdut acea spontaneitate, acea furtuna in gandire, cand auzi ceva si te rosesti si ti se umfla venele de la tample, iar argumentele ti se leaga asa usor, ca nici nu au incotro si vorbirea e fluida, iar tonul entuziasmat. Lipseste contactul cu pericolul, apropierea, pentru ca mintea sa emita cele mai bune solutii, cele mai strofocate judecati. Sub scutul distantei, discursul e intr-adevar curat, bine structurat si argumentat, dar sec.
Emotiile sunt la mana a doua. E limpede ca mai exista nostalgici dupa cercuri si saloane literare, ori politice, dupa promenade urmate de limonada la terasa si incheiate cu polemici agreabile. Dovada sunt acesti comentatori manieristi, care si-au gasit aceasta modalitate, cea mai convenabila in contextul actual, pentru ca, sa nu uitam internetul ne-a permis sa ignoram coordonata timp. Dar totusi, subsolul unei pagini, sau chiar o pagina, fie, nu e prea putin?
Moment de reculegere. Gata. Nu imi plac fotografiile. Momentele uitate ar trebui sa ramana acolo. Cand moare tehnologia intervine alcoolul. Traiesc intr-o perpetua anestezie. Si coerenta e complet supraapreciata. Oricum nu pot exprima ce vreau, la ce sa incerc a fi coerent? Scrisorile trebuie sa fie coerente. Revenind la subiect: toti suntem superstitiosi intr-o oarecare masura; inconstient, undeva adanc. Creem ritualuri mici zilnic. De cate ori vrem sa reusim ceva, incercam sa reproducem pana si elementele cele mai nesemnificative ale reusitei anterioare. Suntem in asa fel programati incat sa generalizam. Nu putem a ne descurca in situatii noi decat prin presupuneri, iar presupunerile se fac prin generalizari. Orice religie are ritualuri, ORICARE. Din nou, repetitia ne vine natural. Un ritual ne da senzatia de statornicie, de durabilitate si valoare, iar superstitia nu este altceva decat ritual inconstient. Cea mai importanta intrebare: daca ne luptam suficient cu natura noastra, o vom putea schimba? Viata e construita pe un soclu solid de conflict. Antiteza ne impinge inainte. Ireparabilul ne permite sa avansam, altfel am incerca permanent sa reparam trecutul, asasinand orice perspectiva de viitor. Suntem arme. De asemenea animale. Ar fi bine sa fim mai pasionali, ne trebuie mai multa savoare in viata, un pic de piper. Si nu regret nimic. [C.]
Poti exista doar din senzatii? Ai spune ca nu. Totusi, se pare ca unii pot. Din senzatii placute. Simte vantul, simte apa, simte soarele cald pe piele, simte alta piele, simte iarba, simte mirosul pamantului, simte aerul. Cunostiinte senzoriale firesti, curate care se tiparesc in spatiul nostru psihic la contactul cu lumea, datorita excitarii fiziologice a organelor de simt. Permanent. Doar daca ne-am izola intr-o bula am scapa de ele. Problema e ca ne comportam ca si cum am sta intr-o bula. O bula construita de noi prin pasivitate, unde simturile ne sunt paralizate. Nu le luam in seama, pentru ca ne-am prea obisnuit sa fie tot timpul acolo. Dar daca n-ar mai fi?
Cuceritori sau invadatori, oamenii au uitat sa pastreze o legatura de armonie cu natura, au construit orase, au asfaltat pamantul, au taiat padurile, totul doar pentru bunastarea lor. Celelalte vietuitoare nu prea au contat niciodata decat pentru hrana sau confort vizual. Intr-adevar dezvoltarea societatii moderne are si multe avantaje, nu contest acest fapt, dar e pacat ca in goana dupa functionalitate se pierd atribute esentiale ale firii, se pierde si din suflet si ajungem sa ne simtim mereu putin goi in interior, orice am face sa umplem lipsa. E lipsa de radacina, de mitic, de genuin.
Stimul:
Daca cei care fac si proclama legi nu au credibilitate, insemna ca nici actiunile lor si deci, nici legile promulgate de ei, nu au credibilitate. Atunci de ce sa ne supunem lor? Politicienii nostri si-au pierdut de mult plauzibilitatea si imaginea lor e franjurata. Caricaturile acestea ne conduc. Pana cand? De ce? De ce toata lumea accepta ca ei sa ia masuri dictate doar din inters si pentru bunastarea lor, fara sa-si puna macar problema: pana cand? E o situatie inadmisibila sa fim reprezentati de oameni care fac din problemele noastre o bagatela. Rezolvare: rasturnarea fotoliilor lor. Eu nu le mai recunosc eligibilitatea si deci functia ocupată şi deci legile promulgate.
"Did I say we don't want our loved ones to suffer? Indeed, I did. Yet we continue to deliver into this existence, by means of procreation, generation after generation of children. Children whom we love, but also children who, by the very nature of things, are all condemned to suffer, and to die. In fact, a birth certificate and a certificate of death might as well be written on the same piece of paper. Death, including all the suffering leading up to it, is as inextricably bound up in the fabric of life as is the moth's attraction to the flame. Each of us is the thinnest of bookmarks, caught between the leaves of birth and death in the tome of eternal nothingness. Why, then, do we continue to feed the ever-burning fire that consumes without a trace? Why? That's a good question. Why, indeed?"
Incep postarea cu un citat din cartea lui Jim Crawford, ''Confessions of An Antinatalist'', pentru ca este o carte care ridica o problema pe care mult prea putini o iau in considerare: merita riscul de a aduce pe lume un copil cand stim cu siguranta ca acesta va suferi?
Imi veti spune ca viata presupune si fericire si ca sunt multe persoane care se bucura de faptul de a se fi nascut. Este adevarat, dar, daca acele persoane nu ar fi existat, nu ar fi fost deprivate de fericirea de a trai, pentru ca nu poti depriva de ceva pe cineva care nu exista. Asadar, fericirea vine la pachet cu potentialul individului de a suferi, si cu obligativitatea de a muri. Putem scrie pe verso-ul certificatului de nastere, decesul. E foarte simplu.
O idee care ma pasioneaza de ceva vreme este cea conform careia omul nu poate sa aleaga niciodata daca vrea sau nu sa se nasca. De fiecare data este aruncat cu brutalitate in viata si pana acuma nici stiinta, filosofii si nici religiile nu s-au pus de acord asupra scopului sau in aceasta viata sau daca aceasta se continua si dupa moartea organismului. Desigur, poate sa aleaga daca doreste sau nu sa continue viata, dar pentru asta tebuie sa ajunga la un nivel minim de maturitate in care sa fie capabil sa ia ia aceasta decizie si sa puna la punct o strategie de implementare a ei (de exemplu, un emo de 12 ani care se arunca de la etajul 7 pentru ca sufera din dragoste - iata un exemplu de exercitare a libertatii de alegere). Dar, pana sa ajunga sa faca aceasta decizie va fi nevoit sa traisca, fara voia lui. Sartre, sper ca te refereai la adulti cand spuneai ca sunt condamnati sa fie liberi, ca de nu, vrei in sabii sa ne luptam sau in .... haha gata, nu mai zic. Invitatia mea este sa meditati asupra acestei chestiuni pe cat de importante, pe atat de ignorate cum este reproducerea umana, incat sa pueti sa ii dati un raspuns demn pentru un fapt atat de mare atunci cand urmasul o sa va puna intrebarea: ''De ce m-ai facut?'' Se pare ca oamenii se iau dupa anumite clisee imprimate adanc de societate cand se hotarasc (sau nu se hotarasec pentru ca cineva a decis cu mult timp inaintea lor, pentru ei) sa produca acei baunatori turtitii si nestiutori. Insa e o chestiune mult prea importanta pentru a fi ignorata de catre niste vietuitoare care sustin ca au constiinta.
Va voi tine la curent cu alte postari despre suprapopulare si avort.
P.S. Ar fi o ironie sa cred ca parintii le vor insufla progeniturilor un stil de gandire antinatalist, pentru ca nu vad cum ai putea sa iti inveti exemplul (copilul) sa nu faca tocmai ce el este... Irinel
Medalia de Onoare, un film foarte românesc pe care am avut ocazia să îl văd doar în această superbă primăvară. Proiecția a fost prima din cadrul ‘’mini-festivalului’ de filme despre eroi organizat de Centrul Cultural German şi singurul românesc din cadrul acestui eveniment.
Având în minte acestea, probabil te-ai aștepta ca acest film să fie despre eroi. Cei care au văzut filmul știu deja despre ce e vorba. Le voi explica, pe scurt, celor care nu l-au văzut: ‘’eroul’’ nostru nu este defapt un erou; însă ajunge să creadă acest lucru - în ciuda dovezilor care îl contrazic şi chiar dacă nu i-a trecut prin cap niciodată că ar putea fi un erou- datorita unei greșeli de tipar, greșeala care va schimba centrul de gravitație al acestui erou de împrumut.
Cert e ca filmul e foarte românesc, după cum spuneam mai sus. Si nu atât prin, deși şi prin realismul cotidianului post-decembrist, cât printr-o serie de trăsături specifice românilor foarte bine surprinse şi scoase la suprafață: ♥veșnica acreală a funcționarelor publice de la ghișee care se cred dumnezei pentru ca depinzi de cheful lor de a-şi îndeplini munca sau a-ti trânti geamul ghișeului in faţă pe banii tai;♥ întâlnirile în familie după ani buni în care e invitată familia extinsă – ‘’sa vadă si cumătru ce bine o duce băiatu în Canada’’- în care nu mai e loc de dialog tihnit şi sincer şi (re)cunoaștere în familia reunită, din cauza discuțiilor meschine, inutile şi interminabile revărsate din gurile a mai bine de jumătate din invitații la masa care se şi alimentează in timp ce mestecă cuvintele ( ‘’Cât e cozonacul la voi?” “ Păi la noi ăştia îs banii de întreținere !” ‘’Știți ce-ar merge bine la voi? O afacere cu frigane!” “Cât vine 80 dă cenți?’’): rezultatul e dorința arzătoare de a pleca din nou cât mai repede şi cât mai departe de ţara în care te-ai întors să o vizitezi mânat de un dor băştinaş, dar despre a cărei trivialitate uitaseși cu drag….; ♥obiceiul de a trage toata mâna, de fapt tot brațul cu umăr cu tot şi torace şi şi….când ti se oferă degetul mic! adică ești invitat de către Şeful Statului, în cadrul unei ceremonii oficiale, alături de alți veterani, pentru a-ţi primi laurii simbolici pentru lupta pe care ai dus-o în Război, iar tu te gândești să: îi duci președintelui cadou un set de tacâmuri, probabil ca să se înduioșeze când iți va asculta cererile, expuse clar si răspicat în cadrul solemnității: un post de medic in București pentru băiatul tău, o petiție de la asociația de locatari din care faci parte împotriva construirii unui imobil care ar obtura priveliștea acestor locuitori, rugămintea să se facă presiuni asupra celor de la Termoficare să dea căldura mai repede….No more comments!
Aceasta ecranizare mi-a adus un dor existențialist de a medita la valorile şi sensul traiului: ce faci, dacă după decenii întregi de munca si de mediocritate şi griji ca să iți crești copii şi să ‘’fie totul bine’’, descoperi că, pe lânga pensia mizeră pe care o primești lună de lună, ai nevoie de o iluzie, ca să mai poți trăi, uitându-te înapoi?
Irinel
Te-ai saturat de o lume infecta in care inaintezi, doar pentru ca iti da un sut in fund? Si ca raspuns ce faci? Nu stii... Cand incerci sa faci un pas inainte, dar esti obligat sa faci neaparat si unul inapoi, nu e vorba de compromis, ci de batutul pasului pe loc. Si atata il bati, pana se crapa pamantul, iar tu cazi in el. Ai intrat in pamant de rusine ca nu faci nimic. Atunci, nu-ti ramane nimic altceva de facut, decat sa intri inauntrul tau. Si stii ce lume frumoasa ai sa gasesti? Bine, poate o sa te ingrozesti la inceput, dar apoi poti sa o construiesti mai buna. Acolo, chiar poti. Nu depinde decat de tine. Nu trebuie nici mita, nici compromis, nici batjocura.
Justificare: 1. Da, am ales acest titlu pentru ca vreau sa va şocheze.
2. Am ajuns la concluzia ca acest cuvant "pornografie" s-a cam golit de sens, e atat de uzat, incat ar parea ca nu mai spune nimic. Totusi, spune inca multe, si atrage multe curiozitati. Suntem atrasi de interzis.
3. Pornografia era termenul de referinta pentru un domeniu tabu: sex. Acum nu mai e. Obscenul a devenit un termen comun, nimeni nu se mai ascunde, nu se mai rusineaza, pornografia face parte din rutina.
Ei bine, in mod ciudat, din rutina vietii iese culturalizarea. Mai sunt incercari, dar discrete si ezitante. In societatea romaneasca, daca cineva pretinde ca gandeste si dovedeste acest lucru, e respins. E un grozav care "să crede dăştept". Cultura e de nisa. Da, exista grupuri, oameni care o apreciaza, dar nu majoritatea. Majoritatea o respinge.
Pentru mine, noua pornografie consta in activitati culturale si/sau artistice de calitate, ce devin pe zi ce trece o raritate ori un subiect interzis.
Textele lui Gellu Naum nu pot fi prinse. Nu pot fi fixate intr-un cadru, intr-un spatiu sau timp, dar ele te prind pe tine nepregatit. Intr-adevar, una dintre mizele suprarealismului e neprevazutul, impingand limita surprizei si a socantului pana iese inafara ei. Insa, de multe ori esti deja educat pana la sfarsitul cartii, filmului, piesei de teatru, iar partea finala isi cam pierde farmecul. Ei bine, la Naum acest neajuns nu se aplica.
Zenobia e un text care te poarta pur si simplu in spatii de care ai uitat de mult. In timp ce il urmaresti, te poarta in tine. Nu are o reteta, fiecare cadru e o idee, iar tu te trezesti mereu pacalit, mereu surprins. Iti deschide imaginatia si te poarta prin ea. Si e bine, e atat de placut si relaxant sa poti vedea, sa poti simti atatea.
Atât prin stilul scriiturii, cat si prin continutul conceptual, construit pe o simbolistica generoasa, Zenobia iradiaza libertate. Un text fara constrangeri teoretice despre o existenta fara constrangeri materiale. Un text despre sacru si spiritual. Naum vede omul integrat in natura, in univers, care nu se indeparteaza, ci ramane in mijlocul lui. Vede spiritul liber, nu incarcat de materie inutila. Nu tine cont de moarte de viata, de frig, de tristete, nu conteaza decat omul si scrisul. Naum e un poet..inainte de altele.
Zenobia se joaca la Teatrul National. Daca nu aveti timp sa cititi carticica (e scurta, 80 pg., e pe Scribd), macar faceti-va timp pentru piesa. Mona Chirila si-a asumat o sarcina dificila incercand sa prinda in limitele scenei o astfel de carte. Nu a reusit sa concureze cu imaginatia omului care a citit cartea, care a fost provocata sa se intinda destul de mult, dar a prins esenta. Actorii fac un rol bun, sunt daruiti, iar atmosfera e ajutata de proiectia permanenta a cerului. E revigorant primavara sa te gandesti la inceputuri.
Ziarele online nu au miros, nu le poti pipai, nu le poti indoi, nu le pot rula, nu le poti purta in buzunar, nu poti inveli in ele ruda de salam, nu se pot citi la cafea in bar, ori in parc (exceptand momentul in care ai un laptop portabil si alegi sa faci asta), nu ti le poate aduce cainele in gura la pat, nu le poti folosi pe post de hartie igienica...Dar cel mai important- Nu costa!... decat abonamentul la internet si citesti cate vrei. Dar cate poti? Suntem supraintoxicati cu ziare. De toate felurile, pentru toate gusturile, le marchezi pe cele care-ti par mai interesante, dar e foarte greu sa poti face o selectie pertinenta. Copiii invata din scoli mai nou cum sa le evalueze, pentru a le putea face fata cand se vor trezi si ei acaparati de fenomen, probabil ceva mai amplificat in cativa ani. eTwinning ne informeza cu grija la detalii, despre nobilul lor concurs: Elevii din şcolile partenere citesc un ziar naţional din aceeaşi zi, apoi aleg cele mai importante şi interesante trei ştiri. Ştirile şi rezumatele acestora sunt publicate într-o revistă comună (MagazineFactory) sau pe în spaţiul virtual eTwinning. Si totusi, cand e atat de la-ndemana sa spui ceva, orice doresti tu, sa-ti faci cunoscuta parerea, presa a decazut intr-atata. Si nu pentru ca s-a umplut de diletanti, ci pentru simplul fapt ca oamenii capabili s-au reorientat. Cand accesibilitatea noutatilor e atat de mare, chiar daca nu primeaza calitatea, ci cantitatea, acest domeniu nu mai este nici inchegat, nici necesar. Inca traieste televiziunea, inca traiesc ziarele, dar din ce in ce mai multi oameni vor sa se faca comunicatori din plictiseala, din hobby, sau mizand pe faptul ca isi mai fac un ban cu publicitatea. Ultimul caz e al revistelor online. In ritmul acesta rapid al dezvoltarii tehnologice, s-ar putea ajunge chiar sa se instaleze camere peste tot si doar cineva sa selecteze imaginile interesante, iar atunci ia noutati cate vrei. Dar asta nu mai e ziaristica. Media si-a pierdut capul si coada de dragul utilitatii. Nu ca ar fi fost altadata altfel decat utila, dar implica si altele..aţi mirosit vreodata hartie calda scoasa de sub tiparniţă?
